Nume buton nume fisier

Morihei Ueshiba, cel care a fost părintele Aikido-ului, s-a născut la 14 decembrie 1883 într-o familie de fermieri-ţărani în Japonia, în localitatea Tanabe, pe teritoriul Prefecturii Wakayama. Morihei este al patrulea născut al familiei Ueshiba şi singurul băiat dintre cei 5 copii.
De la tatăl său Yoroku, Morihei a moştenit dorinţa de a deveni samurai şi un interes deosebit pentru activităţile domeniului public, iar de la mama sa, Yuki, a moştenit o mare atracţie pentru religie, poezie şi artă. Morihei era un copil bolnăvicios şi slab şi prefera, mai curând, să citească, decât să se joace.
La vârsta de 8 ani a început să înveţe despre clasicii chinezi sub îndrumarea unui preot Shingon. El era fascinat de ritualurile budhiste şi, în special, de cel al focului (Homa). La această vârstă îi plăcea să asculte legende despre făcătorii de minuni Enno Gyoja şi Kobo Daishi care, conform legendei, şi-au petrecut o parte din viaţă în districtul Kumano, nu departe de casa familiei Ueshiba. Tânărul Morihei visa să devină el însuşi preot budhist într-o bună zi.
Pentru a stăvili fanteziile sale, tatăl său,Yoroku, invoca deseori faptele de arme ale străbunicului acestuia, Kichiemon, care era considerat unul dintre cei mai mari samurai ai timpului, şi-l încuraja pe Morihei să ia lecţii de Sumo şi înot pentru a-şi fortifica trupul.
Încetul cu încetul, Morihei se antrenează şi devine din ce în ce mai puternic dar nu înţelege necesitatea dezvoltării forţei sale decât atunci când tatăl său este victima agresiunii unei bande de bătăuşi angajaţi de un adversar politic.
Morihei părăseşte şcoala normală după un an, deoarece orele îl plictiseau, iar energia sa cerea mai multă practică fizică. Fiind bun la matematică, se înscrie la o Soroban (abacus academy), ajungând în mai puţin de 12 luni instructor asistent.
Adolescent fiind, Morihei îşi ia o slujbă de perceptor la administraţia financiară locală. Aici el constată că taxele aplicate fermierilor şi pescarilor nu erau corecte, demisionează şi devine liderul mişcării de protest, spre supărarea tatălui său, care exasperat, îi dă o sumă de bani şi îi spune:

Având în gând să ajungă comerciant, Morihei pleacă la Tokio în 1901. Aici şi-a deschis un mic magazin, dar nici comerţul nu l-a mulţumit, aşa că l-a închis după câteva luni. În perioada scurtă a şederii la Tokio, îşi descoperă afinitatea pentru artele marţiale, studiind Ju-jutsu la Kito-ryu dojo şi scrima la Shinkage-ryu.
Imbolnăvindu-se de o boală ce făcea ravagii în acele vremuri, Beri-beri, se întoarce acasa unde, la scurt timp, se căsătoreşte cu Itogawa Hatsu.
Se însănătoşeşte destul de repede şi, pentru că nu avea nici un fel de idee privind viitorul său şi, pentru că în această perioadă relaţiile dintre Rusia şi Japonia se degradau rapid, se hotărăşte să se înroleze în armată, dar fiind foarte scund este respins. Supărat de acest eşec, îşi petrece următoarele luni antrenându-se singur, în munţi, agăţându-se de copaci, cu greutăţi legate de picioare pentru a “se mai lungi” cu câţiva centimetri.
La următoarea încercare de înrolare, în 1903 reuşeşte să treacă de comisia de examinare. În armată el atrage imediat atenţia superiorilor prin imensa energie de care dădea dovadă, fiind rapid promovat, făcându-se cunoscut pentru îndemânarea sa în mânuirea baionetei.
Serveşte în Manciuria în timpul Războiului Ruso-Japonez din 1904-1905, dovedind pentru prima dată abilitatea sa de a anticipa atacul. Comandantul său insistă ca Morihei să urmeze Academia Militară dar, din motive necunoscute, Morihei renunţă la serviciul activ. În cei 4 ani de armată, şi-a îmbunătăţit considerabil condiţia fizică şi a obţinut primul atestat de instructor (Menkyo) de la Nakai Masakatsu, conducătorul şcolii Yagyu ryu.
Se întoarce la fermă şi la viaţa sa de familie, dar în scurt timp devine iritabil şi agitat, având un comportament maniaco-depresiv şi începe să se poarte ciudat şi de neînţeles pentru cei din jur.
Adesea se încuia în camera sa ore întregi pentru a se ruga, noaptea sărea din pat şi se arunca în apa rece a râului sau uneori dispărea zile întregi în munţi.
Îngrijorat de comportamentul ciudat al fiului său, Yoroku construieşte un Dojo şi invită un cunoscut instructor de Ju-jutsu, Takaki Kiyoichi pentru a preda fiului său această artă marţială.
Angrenat în antrenamente dure, dispoziţia lui Morihei se îmbunătăţeşte considerabil. În această perioadă Morihei îl cunoaşte pe Minakata Kumagusu, care petrecuse mulţi ani studiind în SUA şi Anglia şi este puternic influenţat de personalitatea acestuia.
Kumagusu s-a opus puternic planului guvernamental de subordonare a micilor aşezăminte Shinto sub tutela celor mai mari, simţind că, astfel, localnicii vor fi ignoraţi. Morihei a susţinut poziţia lui Kumagusu prin scrisori de protest adresate ziarelor.
Implicarea în aceste activităţi i-a starnit interesul pentru politică, iar când guvernul a cerut voluntari pentru a ajuta la ridicarea regiunii Hokaido, considerată a fi subdezvoltată, Kumagusu l-a încurajat să ia în considerare această posibilitate.
Ideea de a creea ceva din nimic l-a atras pe Morihei. În plus, în satul său erau acum o mulţime de fermieri şi pescari care şomau. La o întrunire a comunităţii peste 80 de persoane au hotărât să emigreze în Hokaido.

În primăvara anului 1912, la 29 de ani, Morihei şi soţia sa au luat iniţiativa, conducând grupul astfel format către ţinuturile sălbatice ale insulei Hokaido.
Faptul că nimeni nu ştia să cultive cartofi, clima aspră şi traiul la limita subzistenţei i-a făcut pe membrii grupului ca, încetul cu încetul, să-l considere pe Morihei vinovat de viaţa grea pe care o duceau.
Din fericire, cererea pentru cherestea a crescut şi noua comunitate a început să prospere. Morihei a fost ales în consiliul satului, fiind numit respectuos “Regele din Shirataki”.
Forţa musculară uimitoare pe care o dobândeşte în această perioadă se datorează căratului lemnelor şi implicării voluntare în tot felul de acţiuni comunitare.
Cel mai important eveniment din timpul şederii în Hokaido a fost întâlnirea cu Takeda Sokaku, maestrul Daito-ryu Aiki-jutsu.

Se spune că Daito-ryu a fost fondat în 1100 de către Minamoto (Genji) Yoshimitsu, din a şasea generaţie descendentă din Împăratul Seiwa.
Fiul lui Yoshimitsu, Yoshikyo, s-a mutat la Koga şi a fondat clanul Takeda. Arta aceasta a fost ţinută secretă, cunoscută doar membrilor familiei, fiind transmisă din generaţie în generaţie.
În 1574, Takeda Kunigutsu s-a mutat la Aizu unde tehnicile “Oshiki-uchi” au fost transmise timp de 300 ani, exclusiv samurailor de rang înalt din Aizu-han.
De fapt, originea Dayto-ryu este mai puţin veche. Takeda Soemon (1758-1853) a predat un sistem cunoscut ca Aiki-in-yo-ho, (sistemul aiki yin şi yang) pe care l-a transmis lui Saigo Tanomo, şeful slujitorilor lordului Aizu. Saigo cunoştea tehnica sabiei Misoguchi-ryu. Samuraii Aizu au fost susţinătorii vechiului regim militar şi au opus rezistenţă guvernării Meiji, fiind printre ultimii care au capitulat în 1868.
Tanomo a transmis cunoştinţele sale lui Sokaku, iar acesta, îmbunătăţind tehnicile de-a lungul mai multor ani, a creat un sistem complex, numit Dayto-ryu Aiki-jutsu.
În 1903 Perry, un profesor englez din Sendai care călătorea în acelaşi compartiment cu Sokaku, a cerut controlorului să verifice biletul japonezului, pe motiv că nu credea că locul lui era în acel compartiment. Sokaku s-a ridicat să-i ceară explicaţii lui Perry.
Acesta s-a ridicat la rândul său, sperând că înălţimea o să-i mai tempereze elanul japonezului, dar Sokaku i-a aplicat rapid o tehnică cunoscută de practicanţii de Aikido sub numele de Yonkyo.
Durerea l-a pus pe Perry în genunchi, iar apoi Sokaku l-a aruncat la celălalt capăt al compartimentului.
După ce şi-a cerut scuze, Perry a cerut permisiunea de a învăţa această artă şi se crede că Perry a transmis detaliile studiului său către Departamentul de Stat din Washington.
Teddy Roosevelt a auzit de aceasta şi a cerut să fie trimis cineva pentru a preda în SUA.
A fost trimis pentru câteva luni, Harada Shinzo din Sendai, şi este foarte posibil ca preşedintele SUA din acea vreme să fi cunoscut tainele Aiki înaintea lui Morihei Ueshiba.

Morihei Ueshiba i-a fost prezentat lui Sokaku în 1915, la un han din Engaru.
Uitând de orice altceva, fascinat de tehnica lui Takeda, Morihei a rămas la han să studieze cu Sokaku Takeda timp de o lună tehnicile necesare pentru îndeplinirea minimului de cerinte pentru obţinerea certificatului Shoden mokuroku.
La întoarcerea acasă, Morihei a construit un Dojo pe proprietatea sa şi l-a invitat pe Sokaku să locuiască acolo, iar din 1917 a început să-l însoţească pe Sokaku în toate călătoriile sale.
În 1919 Morihei află că tatăl său este grav bolnav. Îşi vinde o parte din proprietatea din Shirataki, lăsând restul lui Sokaku şi părăseşte pentru totdeauna Hokaido. Se opreşte la Ayabe, cartierul general al noului cult religios Omoto-kyo, despre care auzise multe în ultima vreme şi face o rugăciune pentru sănătatea tatălui său. Acolo îl întâlneşte pe Onisaburo Deguchi, maestrul cultului care i-a spus: “Tatălui tău îi va fi mai bine acolo unde s-a dus”.
Când a ajuns acasă, a aflat că tatăl său murise. Întristat şi confuz, Morihei a petrecut următoarele trei luni antrenându-se cu sabia în fiecare noapte, şi în final şi-a anunţat intenţia de a vinde pământul şi a se muta la Ayabe pentru a studia Omoto-kyo.

Ca multe dintre noile culte religioase, Omoto-kyo, (Invătatura Marii Origini), era un amestec de mitologie Shinto şi şamanism.
Când Morihei şi-a anunţat decizia de a se muta la Ayabe şi a studia Omoto-kyo, toţi l-au crezut nebun. Totuşi, în primăvara lui 1920 el se mută cu familia în apropiere de Omoto-kyo. În acel an, pe lângă moartea tatălui său şi abandonarea locuinţei din Tanabe s-a adăugat şi moartea celor doi fii ai săi, (Kishomaru, cel care a condus Aikido-ul după moartea sa, se va naşte în 1921).
În următorii 8 ani, Morihei este asistentul lui Onisaburo, predând Budo la “Ueshiba Juku”, conducând brigada locală de pompieri şi studiind doctrina Omoto-kyo, mai ales Chikon-kishin, calmarea spiritului şi reîntoarcerea către divinitate. Fiind adeptul rezistenţei non-violente şi al păcii universale, Onisaburo spunea:

“Armele şi războiul sunt mijloace prin care proprietarii de pământuri şi capitaliştii îşi măresc avuţia, în timp ce săracii trebuie să sufere; nu este nimic pe lume mai distrugător decât războiul şi mai prostesc decât armele”.

Cu toate că Onisaburo era împotriva violenţei, el a înţeles că menirea lui Morihei Ueshiba era să-i înveţe pe oameni adevăratul sens al Budo-ului – “sfârşitul tuturor luptelor şi constrângerilor”. Onisaburo avea în permanenţă probleme cu autorităţile din cauza atitudinii pacifiste şi a convingerii sale că este salvatorul lumii.
Pentru acţiunile şi ideile sale el este arestat în 1921, dar este eliberat câteva luni mai târziu cu ocazia unei amnistii prilejuită de moartea Împăratului Taisho.
În 1924 Onisaburo pune la cale un plan bizar de a înfiinţa un “Regat divin pe Pământ” în Mongolia, locul “Noului Ierusalim”. Odată unite marile tradiţii spirituale ale Asiei, credea el, restul lumii putea fi organizat într-o asociaţie a iubirii şi fraternităţii sub directa sa conducere.
De vreme ce Onisaburo era sub permanenta supraveghere a poliţiei, Morihei şi alţi 4 membri activau pe post de gardă de corp.
Sosit în China în februarie, Onisaburo se proclamă ca reîncarnare a lui Dalai Lama şi a lui Maitrey Buddha, pe pământ.
Datorită intenţiilor sale politice, grupul condus de Onisaburo provoaca panică iar autoritaţilor militare îl arestează şi după un sumar proces îl condamnă la moarte.
Din fericire, Consulul Japoniei intervine şi membrii grupului sunt salvaţi în ultimul moment şi se întorc în Japonia în luna iulie a aceluiaşi an.

Onisaburo Deguchi
Contactul cu Omoto-kyo şi cu Onisaburo Deguchi a influenţat puternic viaţa lui Morihei Ueshiba. Chiar şi relaţia sa cu maestrul Sokaku a suferit modificări din această cauză.
În 1922 Morihei l-a invitat pe Sokaku la Ayabe pentru 6 luni, iar Sokaku i-a permis să activeze că instructor (Shihandai) Daito-ryu Aiki-jutsu.
Este de remarcat, ca un fapt ciudat, că au fost cel puţin 20 de elevi care au primit licenţe de instructori de la Sokaku, pe când Morihei Ueshiba nu a primit niciodata oficial “dreptul de transmitere completă” (Soden) a tehnicilor Daito-ryu.
Morihei realiza că în timp ce Sokaku înţelegea esenţa Budo, iluminarea nu putea veni decât de la experienţele sale în cadrul cultului Omoto-kyo.
Onisaburo l-a sfătuit pe Morihei să-şi creeze un stil propriu pentru că tehnicile Daito-ryu erau prea mult orientate spre luptă şi nu puteau servi ca mijloc pentru unificarea omului cu divinitatea şi nici nu puteau promova armonia între oameni.
Cele doua sisteme (Aikido şi Aiki-jutsu) diferă atât prin abordare, cât şi prin pratică şi execuţie. Sokaku a continuat să-l viziteze pe Morihei aproape în fiecare an, pâna la moartea sa, în 1943, chiar şi după ce Morihei işi deschisese propriul centru de antrenament în Tokio.
Unii biografi ai Fondatorului Aikido-ului presupun că răceala dintre Ueshiba şi maestrul său Takeda Sokaku s-ar datora simpatiei celui din urmă pentru soţia lui Morihei Ueshiba, dar evident, nu se cunosc date precise privind acest lucru. Este cert că Morihei achita întotdeauna notele de plată ale lui Sokaku tratându-l pe acesta cu tot respectul datorat maestrului, chiar dacă uneori, făcea acest lucru fără prea mult entuziasm.
La întoarcerea din China, Morihei se antrenează mai intens că niciodată, folosind cu elevii săi săbii adevărate şi ordonându-le să încerce să-l lovească cu adevărat.

Într-o zi din primăvara anului 1925, un instructor de Kendo a vrut să testeze reputaţia lui Morihei Ueshiba şi a făcut o vizita la Dojo-ul său din Ayabe.
Ueshiba povesteşte că bazându-se pe un al şaselea simt - un fulger de lumină care indica direcţia atacului – a evitat cu uşurinţă atacurile maestrului de Kendo. El s-a simţit deodată învăluit într-o lumină divină.
Morihei a simţit că s-a transformat într-o fiinţă din aur care umplea tot spaţiul; bariera dintre lumea materială şi cea spirituală a căzut – “Eu sunt Universul – a gândit el ”.
El spune că acesta a fost momentul în care a realizat că adevăratul scop al Budo-ului era iubirea. La acea dată, Morihei Ueshiba avea 42 de ani.
Dojo-ul Ueshiba Juku din Ayabe era iniţial destinat devotaţilor Omote-kyo, dar cum faima lui Morihei s-a extins, mulţi curioşi, mai cu seamă militari, au cerut să fie admişi la cursurile acestei şcolii. Cazul lui Tomiki Kenji, judoka şi mai târziu, fondatorul stilului Tomiki din Aikido, este tipic.
Câţiva dintre prietenii acestuia i-au propus să-l întâlnească pe Morihei, dar Tomiki a replicat că a auzit de Ueshiba şi de demonstraţiile sale de impostor şi că nu este interesat să afle mai mult.
Totuşi, prietenii au insistat şi au convenit să nu spună nimănui de întâlnirea dintre Tomiki şi Ueshiba. Tomiki a întrat în Dojo-ul lui Ueshiba şi a înaintat încrezător spre Morihei, dar instantaneu s-a trezit fixat la podea.
A cerut să mai încerce o dată, dar a sfîrşit prin a se trezi în celălalt colţ al Dojo-ului. După cele doua încercări nereuşite, Tomiki s-a resemnat şi a spus:
“Sper să-mi permiteţi să devin elevul dvs”
Morihei Ueshiba şi-a petrecut perioada anilor 1925-1926 la Tokio, predând arta sa, la solicitarea amiralului Takeshita, şi altor persoane influente. Oboseala călătoriilor şi a antrenamentelor şi-a spus cuvântul. Cu toate că era bolnav, el era în stare să-şi aplice tehnicile sale în orice situaţie..
După 6 luni de odihnă starea sănătaţii lui Morihei s-a îmbunătăţit. Onisaburo l-a încurajat să se separe de Omoto-kyo, să plece la Tokio şi să fondeze propria sa “Cale”.
În 1927 el închiriază o casă în Sarumachi, districtul Shiba Shirogane – Tokio. Acolo el îşi ţine antrenamentele într-o sală de billiard reamenajată, cu banii prinţului Shimazu, unul dintre susţinătorii săi.
În 1928 Morihei se mută în Mita, apoi în Karuma-machi. În urma unei vizite şi a vizionării unor tehnici de Aikido, Jigoro Kano, creatorul Judo-ului, a declarat: “ Acesta este Budo ideal – adevăratul Judo”.
Kano şi-a trimis cei mai buni elevi să studieze cu Morihei iar unul dintre ei, Minoru Mochizuki a dezvoltat mai târziu propriul său stil de Aikido. În 1931 Dojo-ul din Ushigome, numit Kobukan, a fost terminat iar în 1932 s-a înfiinţat “Budo Enhancement Society” avându-l pe Morihei Ueshiba drept instructor şef.
Cam în acelaşi timp, Gozo Shioda, viitorul creator al scolii Yoshinkan Aikido, devine elevul lui Ueshiba.

A existat întotdeauna o apropiere între Aikido şi scrimă – Sokaku şi Morihei erau cei mai buni la scrimă – şi într-o anumită perioadă a existat chiar o secţie de Kendo la Kobukan.
Neconvins pe deplin de abilităţile lui Morihei, Miura aranjează un stagiu la Academia Militară Toyama ocazie cu care voia să testeze capacitatea noului său maestru. Pentru aceasta el a ales câţiva experţi militari de Jukendo (luptă cu baioneta), dintre cei mai puternici şi violenţi, cunoscuţi pentru duritatea cu care luptau.
Pentru a evita accidentele, Miura i-a cerut lui Morihei să poarte un echipament special de protecţie, dar acesta a refuzat, spunând:
“Văd că folosiţi baionete din lemn, asa că nu va faceţi griji. Probabil că vreţi să atacaţi unul câte unu dar în Budo pe care-l practic eu mă aştept la atacuri din toate părţile aşa că vă rog să atacaţi toţi odată.”
Lupta a început şi deşi l-au atacat foarte hotărât, nimeni nu a reuşit să-l atingă.
O întâmplare similară a avut loc la Academia de Poliţie Militară. Practicanţii au hotărât într-o zi să-şi pună la încercare instructorul. În mod obişnuit participau la curs cam 20-30 persoane. De data aceasta a apărut numai unul.
Ueshiba a ţinut o lecţie scurtă şi apoi a ieşit, prin curte, pentru a merge acasă. Elevii săi înarmaţi cu săbii din lemn, bastoane şi baionete au încercat să-l surprindă pe Morihei. El a evitat calm atacurile şi apoi a ieşit pe poartă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Altădată, cu ocazia unei demonstraţii la sediul central al Poliţiei din Osaka, Morihei a cerut să fie fixat la sol de către cinci dintre cei mai solizi ofiţeri. Deşi corpul său era imobilizat sub greutatea ofiţerilor, într-o secundă ei au fost aruncaţi. Nu au înţeles ce s-a întâmplat, iar când au fost întrebaţi, au răspuns:

“Corpul lui era ca mătasea apoi a devenit ca oţelul, iar noi am zburat.”
Morihei Ueshiba a râs şi a spus: “Ar fi bine să vă puneţi la punct tehnicile de control dacă o să aveţi de-a face cu infractori adevăraţi.”

Morihei le-a spus într-o zi elevilor săi că, dacă vor reuşi vreodată să-l prindă că nu este în gardă, fie şi pentru un moment, atunci va organiza pentru toţi o mare petrecere.
Zi şi noapte, discipolii săi au încercat să-l “prindă” chiar şi atunci când dormea, dar când se apropiau îl găseau întotdeauna treaz. Multă vreme ei au crezut că Morihei Ueshiba suferă de insomnie şi îngrijoraţi de acest lucru au chemat un doctor să-l examineze. Văzând mirarea lui Ueshiba când au adus doctorul, elevii i-au spus despre îngrijorarea lor, povestindu-i despre încercările lor nocturne de a-l surprinde.

“Dormeam adânc”, i-a asigurat Ueshiba, dar raze invizibile emană permanent din corpul meu şi oricine se apropie la distanţă mai mică de 10-15 picioare, îi simt imediat prezenţa, chiar şi în somn.

Într-o zi, Morihei călătorea cu un tren foarte aglomerat împreună cu câţiva discipoli. La un moment dat, bărbatul care statea lângă, s-a schimbat la faţă, având o expresie ciudată iar discipolii au crezut că Morihei îl cunoştea, de vreme ce zâmbea. La următoarea oprire Morihei i-a spus “Pleacă”, iar bărbatul a coborât repede din tren. “Cine era?”, au întrebat elevii. “Un hoţ de buzunare”, a răspuns calm Ueshiba.
Una din ciudăţeniile lui Ueshiba era că insista să fie prezent în gară cu cel puţin o oră înainte de ora programată pentru plecare. De multe ori el cobora din tren chiar înainte de plecarea acestuia spunând: “Coborâţi din tren, eu nu plec nicăieri”.
Discipolilor nu le rămânea decât să se supună. La câteva minute după ce ultimul tren pleca, maestrul spunea: “Acum mă simt mai bine. Să mergem”.
Sensibil la orice schimbare, Morihei îşi modifica frecvent planurile. Şi discipolii săi nu ştiau niciodată la ce să se aştepte şi mulţi dintre ei credeau că aceasta era o metodă de a le spori vigilenţa.
Odată, discipolii l-au întrebat dacă ceea ce se spunea despre luptătorii Ninja, cum că ar deveni invizibili sau că ar merge pe apă, este adevărat sau nu.
“Aţi văzut prea multe filme” le-a spus Morihei. “Luaţi săbiile şi am să vă fac o demostraţie de Nin-jutsu”.
Zece dintre elevii săi l-au înconjurat în centrul Dojo-ului şi de îndată ce l-au atacat au simţit un curent de aer, iar Ueshiba a dispărut. “Aici, aici”, au auzit din partea cealaltă, la 10 metri distanţă.
Când i-au cerut din nou să le arate acest truc Ueshiba s-a supărat şi a spus: “Vreţi să mă omorâţi doar ca să vă distraţi? La fiecare tehnică de acest fel viaţa mi se scurtează cu citva ani”.
Spre deosebire de Onisaburo, care nu şi-a abandonat niciodată principiile pacifiste şi a intrat la închisoare pentru convingerile sale, Morihei era un înfocat susţinător al cauzei Imperiului. Totuşi, mai târziu, Kishomaru, fiul său, scria că tatăl său spunea adesea că. “ Structurile militare sunt dominate de conducători proşti şi ignoranţi şi de idealuri religioase care măcelaresc cetăţeni nevinovaţi.
“Aceştia acţionează în totală contradicţie cu voinţa divinităţii şi vor avea un sfârşit tragic. Adevăratul Budo presupune viaţă, pace, iubire, respect, nu distrugerea lumii ”.

În 1942 el a prevăzut că războiul nu se va termina bine pentru Japonia.
Războiul a golit Kobukan Dojo iar Morihei s-a întors la ţară pentru a combina Budo cu agricultura. Spunea adesea că “Budo şi agricultura sunt totuna”. A lăsat Dojo-ul din oraş pe mâna fiului său, Kishomaru, demisionând din funcţiile oficiale.
Iwama, locul unde s-a retras Morihei, poate fi considerat locul de naştere al Aikido-ului. Între anul 1942 – când termenul de Aikido a fost pentru prima dată folosit, şi anul 1952 Morihei şi-a desăvârşit tehnicile şi a perfecţionat filozofia Aikido-ului.
După capitularea Japoniei, discipolii săi au crezut că Aikido va înceta să mai existe, dar Morihei era încrezător în viitor.
În 1948 s-a format organizaţia Aikikai pentru a promova Aikido în Japonia şi în afara ei. Organizarea a fost lăsată pe seama fiului său Kishomaru şi a unor discipoli. Agricultura şi Aikido erau viaţa lui, iar Dojo – lumea întreagă.

AIKIDO CUCERESTE LUMEA

Începând cu anul 1956, fiul Fondatorului – Kishomaru Ueshiba , următorul Doshu (conducător) al Aikikai, se consacră în întregime predării şi dezvoltării Aikido-ului.
În această perioadă, maestrul Morihei Ueshiba autorizează primele demonstraţii publice de Aikido şi se deschid numeroase săli în şcoli şi universităţi din Japonia.
Acum încep primele acţiuni pentru răspândirea Aikido-ului în afara Japoniei.
În 1951 maestrul Mochizuki Minoru prezintă pentru prima oară Aikido în Franţa.
Din păcate acesta se implică în diverse demonstraţii pacifiste şi este expulzat de către guvernul francez.
În anul următor maestrul Tadashi Abe soseşte în portul Marsilia şi începe campania de răspândire a Aikido-ului în Europa.
În aceeaşi perioadă maestrul Koichi Tohei introduce Aikido în Hawai şi SUA, iar O Sensei, la 78 ani este invitat în Hawai cu ocazia inaugurării Dojo-ului Aikikai de aici.
În 1956 Andre Noquet este primul european care vine să se antreneze la Aikikai. În anii 60, mulţi elevi ai Fondatorului, maeştri la rândul lor, se împrăştie în lume.
Yamada Yoshimitsu în SUA, Sugano Seichi în Australia, Noro Masamichi şi Tamura Nobuyoshi în Franţa, Chiba Kazuo în Marea Britanie, Kanai Mitsunari în SUA.
În acelaşi timp maeştrii Nakazono Mutsuharu, Kobayashi Hirozaku, Tada Hiroshi, Asai Katsuaki, Ichimura Toshikazu vin în Europa.
Federaţia Internaţională de Aikido este creată în 1975. Ea cuprinde 6 federaţii continentale din America de Nord şi America de Sud şi peste 40 de federaţii naţionale. Numeroase ţări nu sunt reprezentate în această federaţie ele fiind independente sau grupate în diferite organizaţii internaţionale având propriile lor reguli de funcţionare.
Devenit celebru, Morihei Ueshiba a fost decorat de către Guvernul japonez. Către sfârşitul vieţii el şi-a rafinat şi îmbunătăţit tehnicile, nerenunţând niciodată la antrenamente. Din aceast moment el va fi numit O Sensei (mare profesor).
În primăvara anului 1969 Morihei s-a simţit rău şi i-a spus fiului său - Kishomaru “Dumnezeu mă cheamă…”
La 15 aprilie starea lui Morihei Ueshiba s-a înrăutaţit. Ultimele cuvinte care le-a spus discipolilor săi au fost:

“Aikido este pentru întreaga lume. Nu vă antrenaţi din motive egoiste, ci pentru oamenii de pretutindeni.”

Fondatorul a demonstrat prin propriul său exemplu că măreţia Aikido-ului nu se măsoară prin numărul de practicanţi ci prin adâncimea şi intensitatea căutării personale a adevărului, prin antrenament şi practică continuă.
Acesta este motivul principal pentru care Aikido-ul este ceea ce vedem astăzi.

Proverbul Zen "Reflectă la proprii paşi", ne atenţionează să fim atenţi întotdeauna dacă picioarele noastre se află pe pământ solid, pe Calea Armoniei.

Se înrolează în Regimentul 61 Infanterie din Wakayama Începe războiului Ruso –

Tatăl său, Yoroku, moare în ianuarie. Soseşte acasă în Tanabe la scurt timp după moartea lui Yoroku.

Se mută împreună cu familia la Ayabe, în Prefectura Kyoto, loc de religie Omoto.

Sokaku Takeda vizitează Ayabe cu familia sa pentru a-l învăţa şi rămâne din 28 Aprilie până pe 15 Septembrie.

Primeşte Kyoju Dairi de la Takeda care îl califică ca instructor certificat de Daito-ryu (Septembrie).

Fondatorul judo-ului Jigoro Kano observă demonstraţiile lui Ueshiba în dojo-ul din Mejiro şi trimite câţiva studenţi de la Kodokan inclusiv pe Minoru Mochizuchi pentru a studia Aikido.

Sokaku Takeda ţine seminarii de la 20 Martie la 7 Aprilie la Kobukan dojo. Numele lui Ueshiba apare în tabelele de înregistrare ale lui Takeda. [ Rinjiro Shirata intră în Kobukan.]

Este invitat să instruiască în Manciuria pentru Săptămâna Universităţii de Arte Marţiale. Devine consultant în arte marţiale pentru Shimbuden şi Universitatea Kenkoku.

Este invitat în Manciuria ca reprezentant al Artelor Marţiale Japoneze şi asistă la schimbul de demonstraţii de Arte Marţiale Manciuria – Japonia în comemorarea a 10 ani de la Independenţa Manciuriei (August). Se mută la Iwama, Prefectura Ibaragi. Kisshomaru Ueshiba devine director la Kobukan Dojo.

1958 Apare în documentarul televiziunii din S.U.A. la emisiunea „Întâlnire cu Aventura”. Kenji Tomiki înfiinţează Clubul de Aikido al Universităţii Waseda în Aprilie.

Extras din ENCICLOPEDIA DE AIKIDO - Vol. I – autor Dan Ionescu